Apă şi pământ

            Privirea moale, ochii blânzi, surâs abia vizibil, faţa vânturată de ani şi mâinile bătătorite de muncă, dar totuşi încă fine. Mama – primul cuvânt îngânat de mine încă prunc, cea mai frumoasă făptură şi cea mai blajină. Chiar şi o dojeană, nu e aşa de rea când e spusă de mama ta…

            Încă o visez. Nu cred ca am să pot vreodată să nu o văd în vis, de ar fi voia mea sau nu, aş da oricare altă visare pe una în care aş putea s-o revăd, să stăm de vorbă. De fiecare dată când mi-o amintesc, lacrimile îmi picură încet din ochi, involuntar imi doresc orbeşte să imi fie iar alaturi, aşa cum a fost din totdeauna. Tot timpul îmi era aproape şi simţeam susţinerea ei în cele mai grele momente. O vorba bună spusă de ea, era ceva ce nu poţi compara cu nimic în lume. Ştiu la sigur ca ea îmi va ramâne în memoria şi inima mea, pentru tot timpul cât voi avea de trait. Şi acum îmi doresc să îmi dea câte o povaţă, să îmi mai spună câte ceva, chiar dacă naiv cred că ştiu ce trebuie să fac mai departe în viaţă, am nevoie de încurajarea ei…

            Nu cred că am fost vreodată gata să o pierd, şi nu cred ca voi fi gata vreodată. Mi-a rămas doar să cred că acolo unde e acum, a lasat-o toată suferinţa, boala şi necazurile. Mă uit foarte sceptic la orice fel de religie şi credinţă, dar totusi, undeva într-un colţ de suflet, sper că nu am dreptate, sper ca acolo undeva sus este un Dumnezeu, care a primit-o în împărăţie, şi e acum printre îngeri… sper orbeşte.

            Mi-e greu să admit că în tot acest timp, cât era ea în viaţă, de prea puţine ori mi-am cerut iertare, de prea puţine ori i-am spus ca o iubesc şi de prea multe ori am întristat-o. Mamă, te iubesc. Mi-e dor de tine şi plâng ca un prunc neajutorat… plâng ca acel mic copil, care te ţinea de mână ca nu cumva sa-i dai drumul, care acum a crescut, dar încă mai are nevoie de tine. Mi-e dor de tine, mamă.

 

Cu drag pentru mama.

Dumnezeu să o odihneasca în pace!  

 

           

„Rozele, nu ţie, mamă, ţi le-am dus,

Pozele, nu pe ale tale în rămi le-am pus,

Cântece, nu pentru tine eu am scris,

Iartă-mă, pe alta o visa-i în vis.”

Doina şi Ion Aldea Teodorovici – „Iartă-mă”

Gh. Corghencea 03.01.12

Jumătăţi de măsură

           Îmi pare câteodată, că sânt diferit de toţi ceilalţi, le fac pe toate ca nimeni altul, gândesc liber şi sânt independent. E oare aşa? Nu sânt sigur de asta. Am văzut multe demotivatoare din astea cu “eu nu gândesc ca toţi” şi toţi gândeau acelaş lucru. Straniu, e aşa şi cazul meu? Probabil că da, chiar nu cred sa fiu eu „cel diferit de ceilalţi”, sântem diferiţi şi asta ne face pe toţi la fel. Deci, dacă eu sânt la fel ca toţi, de ce încă nu am pe cineva lângă mine care gindeste mai la fel ca mine decât toţi ceilalţi din jur? O “jumătate” din mine sau macar o “bucăţica”, oare sânt eu chiar asa de nenorocos, că nu pot să-mi găsesc pe cineva? Of… şi toţi îmi zic:“ mă, tu eşti un om foarte bun, isteţ şi arăţi bine, de ce nu-ţi găseşti pe cineva să nu te simţi singur?” Păi, de ce? Nu ştiu, probabil sânt prea introvertit şi fără bani în buzunar pentru a petrece seară de seară prin localuri scumpe, unde roiesc femei dornice de „dragoste şi afecţiune”. Dar, CULMEA! Fata de care am eu nevoie, nu e acolo, şi ea probabil stă ca şi mine acasă şi aşteaptă momentul oportun pentru a găsi pe acel cineva, acea „jumătate”, dacă gândim la fel sau măcar parţial, ăsta e  raspunsul.

               Bun, ne-am înţeles, eu stau acasă şi ea stă acasă, ne aşteptăm unul pe altul? Vom îmbătrâni ambii aşa. S-o caut ca un nebun pe strazi? Dar unde?.. In parcuri? In discoteci? In biblioteci?.. Hoooo, stai mă, dapoi de unde ştiu eu ce caut? Nu, nu ştiu ce caut. Atunci ce importanţă mai are unde cauţi, dacă nici nu ştii ce anume? De fapt, ştiu ce caut, un suflet pereche…sau macar o bucaţică din ceea ce ar trebui sa fie jumătate, aşa un fel de fracţie.

              Ok, ştiu ce caut. Unde să o gasesc? Nu ştiu. Cum arată jumătatea asta a mea? Off… cam ca toate femeile. Toţi sântem la fel după cum ajunsesem la concluzie, chiar şi în colţurile lumii, şi dacă eu sânt aici, iar presupusa “jumătate” e în partea cealaltă de glob? Ce mă fac eu? Caut altă jumătate? Mda… probabil. Dar, cam cum e posibil o altă jumătate? Adică, există prima jumate şi cealaltă jumate, că doar n-o fi mai multe jumătăţi, ca deacu nu-i unul întreg – mai multe jumătăţi fac mai mulţi întregi, aşa zicea legea matematicii, sânt confuz, pentru că nu am dus-o bine cu matematica niciodată, nici geografia, din câte se vede. Păcat e că pentru a gasi “jumătăţi” nu a fost inventat ceva de genul busolei, sau GPS; dai destinaţia şi îţi zice: „nu face la dreapta, că dai peste o proastă. Nu fă înainte, că dai de o curva. Nu fă în stânga, că asta vre numai bani.” …măcar ceva ghidaj. Dar aşa, jucăm baba-oarbă, auzi pe cineva batând din palme, mergi spre acel zgomot, calcând prin spini, jăratec şi tot felul de rahat.

            Deci, unde am ajuns? Nicăieri, adică tot acolo de unde am pornit, câteva minute în urma pe când credeam că eu sânt la fel ca toţi şi toţi sânt la fel ca mine.

           Dar, cum se face ca ceilalţi au jumătăţi dar eu n-am?

 

“…Eu deocamdată îmi împart singurătatea-n două,

Eu iau jumate şi jumătate îmi las mie,

Ce bine,

O sa-mi fie deocamdată dar ştiu c-o dată şi-o dată

Trebuie sa te găsesc.

Recunosc,

N-am puterea să te recunosc, jumatatea mea…” 

Taxi – „Jumatatea mea”

Gh. Corghencea 16.03.2012

Gând subit

             E iar lângă mine. Îi simt palmele reci cum îmi ating ușor fața și peste putin timp mă îmbrațișează ca pe un prunc. Încercările nenumărate de a rezista cuceririi trec ușor în gânduri nerostite, ce nu vor atinge niciodată auzul vreunui om. Între timp îmi așez capul pe umărul ei, încercând să cred că e doar un vis de al meu, visat cândva demult, poate în copilăria târzie, când începi ați pune un număr mare de întrebări deja mature.  Ea, nemișcată, mă provoacă să mă apropii, așteaptă să fac următorul pas, se cere strânsă la piept; dar eu, timid, ramân tot acolo, nemişcat şi fără cuvinte. Nu mă grabesc nicăieri, avem o noapte înainte, o noapte pentru doi: doar eu și ea.

             Timpul curge încet; de fapt, nici nu știu când a început tandemul din astă-seară; parcă mă ocolea, parcă venea spre mine apoi iar mă lăsa. Părea că mă evită… am crezut că m-a lăsat pentru totdeauna, dar nu-i așa; ea niciodată nu mă părasește.

            Neașteptat îmi surâde, mă ademenește să  o accept în inima mea unde își dorește culcuș, măcar pentru astă-noapte, măcar pentru încă o noapte. …îmi “fură” ochii, poftă ce-mi răscoleşte memoria în căutarea unor scene romantice; fără mult efort îmi mângâie părul, îi simt degetele firave, ca de copil.

           Doamnă grațioasă ce îi înnebunești pe toţi… de ce tocmai eu? Cu ce sunt eu mai special? De ce mă iubești mai mult pe mine? Nu am făcut nimic ieșit din comun, nu am ieșit din rânduri, am stat cuminte în banca mea și nu am deranjat pe nimeni; poate ăsta e motivul?… Răspunde-mi odată!

          Timid și fară răspunsuri mă culc lânga ea, palmele i s-au făcut mai reci, fața a rămas în umbră. Își așează o mână pe pieptul meu și simt cum inima îmi bate lent și calm. Privirea îmi e furată de un punct din spaţiul imens. Nu mai suport, te urăsc singurătate, doamnă grațioasă… te urăsc!

Gh. Corghencea 14.11.2011

Între ieri și mâine

…și a început ziua ca oricare altă zi de toamnă-iarnă, când dimineața ieși afară și speri ca vântul să mai aducă ceva miros de vară; dar s-a terminat tot, între timp, și tot ce mai poate aduce e doar senzația că iarna nu e departe, că dimineața e luminată doar de ceață și de ceva picaturi de ploaie murdară. Una din diminețile în care chiar nu ai chef de nimic, nici măcar să gândești, dar pe de altă parte știi că munca te presează să mergi să mai faci o rutină de douăsprezece ore, să mai stai încă o dimineață într-un picior în maxi-taxi și ajungând la destinație să ai senzația că ai lucrat toată ziua cu toate că abia ai sosit.

Da, așa a început și astă dimineață; lipsit de orice interes față de lucru, de vechii colegi, vechile glume și probleme care promit a fi rezolvate de pe o zi pe alta. Am decis să schimb ceva în viața mea, ceva mărunt dar care contează, ceva simplu de care până acu nu mi-am dat seama; cât de prost sunt că nici acum nu știu ce-i elementul ăsta mic și simplu care ar schimba totul. Dar nu-i nimic, de mâine voi fi un alt om, cu o altă atitudine și cu un alt stil de viață, de mâine mă las de fumat. Și? Va fi vreo diferenţă? Să presupunem ca da... De mâine mă las de lenevie! Sper să schimbe ceva măcar de astă data… da, așa am să fac, devin iar harnic și voios toată ziua, de dimineață până noaptea. Am să lucrez din zori de zi până apune soarele, sau ce se mai vede din el prin norii plini de scârbă.

Dar stai, eu până acum am tot făcut aşa; de asta mă gândesc acum la ce mă gândesc , de asta sunt iar la servici…

…Și a început ziua, ca oricare altă zi…

Gh. Corghencea 11.11.’11